20 Septembrie 2009. Ora 20:11:
Am inchis ochii o clipa si am auzit din nou aceea melodie care imi tot suna in cap mereu.Aceeasi melodie enervanta,dar totusi cunoscuta!Ciudat e ca pe melodia aia simteam ca am dansat de atatea ori cu tine incat nu am putut sa o uit...hmm...da...chiar e ciudat.Tie nici nu iti place sa dansezi...Am incercat sa ma odihnesc dar cu neputinta.Mi-am deschis ochii si singurul lucru' care mi-a aparut in fata a fost Cristina,cu calendarul si degetul pus pe o o data.
-Vreau sa dooorm...
-Hey,trezeste-teeee.Azi ai petrecere la tine acasa!!!
-Ceeee?
-Daa.Nu mai tii minte?Dai o petrecere in cinstea faptului ca ai intrat la facultate.Iupiiii!
-AA?Cine e atat de nebun incat sa dea o asemenea petrecere,si mai ales joi?
-TU!
-OOoo doamne.Nu o pot amana?
-Ce??Esti nebuna?Toata lumea asteapta ziua asta,de vre-o luna asa
-Si nu poti sa te ocupi tu de ei,iar eu sa dispar cam...toata noaptea si sa dorm?
-Maraaa,termina si ridica-te.Haaaai!Mai e o ora si trebuie sa vina toti si mai ales Andreeei
-Toti?Andrei?
-Da.AI cam aproape 50 de persoanee.Si da.Andrei.Prietenul taaau...
-O doamneee.O doamneee
-Hai sa te aranjezi!!!
Ora 20:54:
Simt ca trebuie neaparat sa fumez.Nici acum nu imi pot imgina cum am putut sa dau EU o petrecere cu atatia oameni.Si mai ales ce motiv stupid am ales.Doamneee.Si totusi...Andrei?Cred ca e singurul lucru bun din toata harababura asta.Dar noi nu mai suntem impreuna de o gramada de timp.Oare ne-am impacat?Offff....si iar imi suna in cap melodia aia oribila.
Ora 21:16
Au inceput sa vina astia!
-Hey Mara.Uite-te la tine,ce bine arati!
-Hey...mmm...mersi.
-Maraa,fii pe faza.Vine Andrei
-Buna iubire.Misto petrecere.Arati supeeer
-(Iubire?Misto?Super?Ce naiba e cu toti?)Buna...Andrei..
Ora 00:23
Deja simt ca se invarte casa cu mine.Ce dumnezeu o fi?Toata lumea e ciudata.Iar Andrei a dansat toata noaptea.Andrei nu danseazaaa...
19 Septembrie 2009.Ora 22:13
Ma trezesc buimaca.19 septembrie...Aoileuuu....Dau petrecere..
-Cristinaaaa...Cristinaaaa.Nimeni nu-i ma acasa cand ai nevoie..Tre' sa-l sun pe Andrei
-ALO..da
-Andrei...buna...sunt Mara
-Mara..hei...
-Putem sa ne intalnim 5 min in fata la Jeff's?
-Sigur.
-Ok.ms...
-Stii...si eu vreau sa vorbesc cu tine.Ne vedem acolo
Ora 22:30
Imi tremura mainile ca altceva...oricum nu e din cauza lui Andrei...ci...pur si simplu'
-Buna Mara...
-Buna Andrei...
-Uite Mara..lasa-ma pe mine sa iti spun primul...o sa imi pierd cuvintele dupa aia
-Ok...Te ascult
-Stiu ce ne-am despartit acum o gramada de timp,dar ...eu nu pot sa te uit.Ai fost infinit si vreau sa fii in continuare...
-Andrei...
-Te rog gandeste-te...nu spune ceva pripit
-Andrei...infinit esti si tu pentru mine
Ora 22:37
M-a luat in brate.Doamne cat de mult mi-a lipsit parfumul lui si buzele groase pe gatul meu...
Apoi aud melodia aia oribila iar...Doamnee..nu mai scap de ea.
-Hey,stii ca melodia asta a fost a noastra?
-AAA?Ce melodie?
-Asta care canta acum
Si deodata imi aduc aminte melodia.Da.Era a noastra...De aia o uram asa de mult.Cred ca incepe sa imi placa din nou.
-Domnisoara dansati?
-Andrei,nu te prosti..Tu nu dansezi
-E un inceput pentru toate.Hai
Ora 23:00
Se pare totusi ca nu e totul pierdut.Si macar 2 lucruri in visul ala au fost adevarate.E frumos te trezesti din nou!
-Andrei....
-DA
-Stii cumva daca dau o petrece cu 50 de invitati maine?
-HAHAHA.tuuu?Petrecere?In ce vis?
-eee...Ma gandeam doar.Vroiam sa fiu sigura
INFINIT ANDREI!INFINIT MARA!
ELLE
Cele mai multe dintre femeile pe care le-am văzut părăsind un bărbat au făcut-o cu o demnitate aproape ritualică. Când o femeie se ridică şi pleacă dintr-o relaţie, în jurul ei se face o vreme tăcere. E ca şi cum n-ar mai înceta barbatii să ne minuneze, din nou şi din nou şi din nou, că o fiinţă înzestrată cu atâta răbdare şi fineţe poate tăia nodul gordian dintr-o dată, cu hotărâre şi cu sânge rece.
Când suferă într-o relaţie de cuplu, femeia e asemenea dragostei din Epistola către Corinteni:
“toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.
Dar, ca şi dragostea, ea “nu cade niciodată”. Sau aproape niciodată. Când ajunge la capătul răbdării, când o ultimă picătură umple paharul, revolta ei e spectaculoasă. Şi e aşa pentru că, de cele mai multe ori, se revoltă în cunoştinţă de cauză. Nu bănuie, ci ştie că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi mers în acea relaţie. Pentru că ea, cel puţin, i-a dat toate şansele. În această certitudine îşi găseşte şi tăria şi hotărârea şi sângele rece.
În urma ei rămân un bărbat încă năucit de ce i s-a-ntâmplat şi un număr de privitori impresionaţi de ceea ce au văzut. Dar ea nu mai vede lucrurile astea, pentru că, după ce-a spus ce-a avut de spus, rareori mai priveşte în urmă.
Alt lucru extraordinar este că, în vreme ce barbatii abia anticipeaza suferinţa care va urma, femeile trăiesc această suferinţă în chiar clipa în care pun punct. Pentru un bărbat, despărţirea este, nu de puţine ori, energizantă, pentru că ne pansează orgoliul sau ne potoleşte setea de schimbare. Pentru femei, este depresogenă. Fie că sunt părăsite, fie că părăsesc, ele resimt despărţirea ca pe o violenţă. Şi este cu atât mai impresionant să le vezi găsindu-şi puterile de a trece peste această auto-mutilare în numele binelui propriu pe termen lung.
Am cunoscut femei devastate fizic, social şi psihic de încetarea unei relaţii, femei care şi-au întors o vreme viaţa cu susu-n jos, care s-au pedepsit practicând auto-abuzul sau abstinenţa, care au întors spatele lumii sau care şi-au trimis destinul în recreaţie. Dar cele mai multe s-au reîmpăcat după o vreme cu ele însele, şi, după ce au închis uşile şi ferestrele deschise spre hău, şi-au văzut de viaţă.
Bărbaţii trebuie să se lupte cu o educaţie care interzice tristeţea (“un bărbat adevărat nu plânge niciodată”), aşa că cei mai mulţi sunt condamnaţi la o suferinţă cu intermitenţe, rareori la fel de intensă ca a femeilor, dar care nu se mai termină niciodată.
Un bărbat adevărat se poate trezi că suspină la nunta unei foste chiar şi când e la braţ cu iubirea vieţii lui (“uite ce-am pierdut…”) sau îşi poate întrerupe lamentaţia după cea mai frumoasă femeie din lume, care tocmai l-a părăsit, ca să-i facă avansuri primei necunoscute (“nu se ştie niciodată…”). În vremea asta, femeile isi vad de ale lor. Şi merg mai departe.
:: Elle, februarie 2009
Când suferă într-o relaţie de cuplu, femeia e asemenea dragostei din Epistola către Corinteni:
“toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.
Dar, ca şi dragostea, ea “nu cade niciodată”. Sau aproape niciodată. Când ajunge la capătul răbdării, când o ultimă picătură umple paharul, revolta ei e spectaculoasă. Şi e aşa pentru că, de cele mai multe ori, se revoltă în cunoştinţă de cauză. Nu bănuie, ci ştie că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi mers în acea relaţie. Pentru că ea, cel puţin, i-a dat toate şansele. În această certitudine îşi găseşte şi tăria şi hotărârea şi sângele rece.
În urma ei rămân un bărbat încă năucit de ce i s-a-ntâmplat şi un număr de privitori impresionaţi de ceea ce au văzut. Dar ea nu mai vede lucrurile astea, pentru că, după ce-a spus ce-a avut de spus, rareori mai priveşte în urmă.
Alt lucru extraordinar este că, în vreme ce barbatii abia anticipeaza suferinţa care va urma, femeile trăiesc această suferinţă în chiar clipa în care pun punct. Pentru un bărbat, despărţirea este, nu de puţine ori, energizantă, pentru că ne pansează orgoliul sau ne potoleşte setea de schimbare. Pentru femei, este depresogenă. Fie că sunt părăsite, fie că părăsesc, ele resimt despărţirea ca pe o violenţă. Şi este cu atât mai impresionant să le vezi găsindu-şi puterile de a trece peste această auto-mutilare în numele binelui propriu pe termen lung.
Am cunoscut femei devastate fizic, social şi psihic de încetarea unei relaţii, femei care şi-au întors o vreme viaţa cu susu-n jos, care s-au pedepsit practicând auto-abuzul sau abstinenţa, care au întors spatele lumii sau care şi-au trimis destinul în recreaţie. Dar cele mai multe s-au reîmpăcat după o vreme cu ele însele, şi, după ce au închis uşile şi ferestrele deschise spre hău, şi-au văzut de viaţă.
Bărbaţii trebuie să se lupte cu o educaţie care interzice tristeţea (“un bărbat adevărat nu plânge niciodată”), aşa că cei mai mulţi sunt condamnaţi la o suferinţă cu intermitenţe, rareori la fel de intensă ca a femeilor, dar care nu se mai termină niciodată.
Un bărbat adevărat se poate trezi că suspină la nunta unei foste chiar şi când e la braţ cu iubirea vieţii lui (“uite ce-am pierdut…”) sau îşi poate întrerupe lamentaţia după cea mai frumoasă femeie din lume, care tocmai l-a părăsit, ca să-i facă avansuri primei necunoscute (“nu se ştie niciodată…”). În vremea asta, femeile isi vad de ale lor. Şi merg mai departe.
:: Elle, februarie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu