Din lipsa de ocupatie la ora asta (01:15 p.m)si din dorinta de a arata cateva poezii foarte bune,m-am gandit sa postez cateva din preferatele mele:
Admonestare, Stelian Filip
Mi-am chemat ingerul meu pazitor
si i-am zis:
-pe unde umbli, ma
bodyguard nenorocit?
de la o vreme nu te mai simt deloc in preajma mea.
am auzit ca frecventezi niste discoteci,
ca te-ai indragostit de-o mini jupista,
ca s-au luat de tine niste pletosi
si i-ai facut pe toti knockout.
pai de-aia esti tu
"inger-ingersul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu",
imbecilule?
Ion Minulescu - Epilog sentimental
Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi lasă-mă să plec!...
Tu nu-nţelegi
Că-n orchestrarea întregirii noastre
Nu-i ciripit de păsărele-albastre,
Ci-i răcnet doar de bestie turbată,
Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă
De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă
Sau de piciorul patului s-o legi?...
Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi nu-ţi mai cer nimic!...
Tu n-ai ghicit
Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit
Şi toată fericirea-mprovizată
Cu care ne-avântăm tot mai departe
N-a fost decât iluzia că ne-am iubit
Ca două manechine cu suflete de vată,
Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?...
Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
C-atâta doar mi-e dat să-ţi mai sărut,
În cinstea întregirii noastre din trecut,
Din care-acum n-a mai rămas nimic
Decât o falsă frescă-n mozaic,
Pe care nişte gheare de bestie turbată
Însângerează două imagini omeneşti!...
Nu le cunoşti?...
Încearcă -
Şi-ai să ţi le-aminteşti!
Gabriel Garcia Marquez -Papusa de carpa
Daca Dumnezeu ar uita pentru o clipa
ca sunt o papusa de carpa,
si mi-ar darui o farama de viata,
probabil nu as spune tot ce gandesc,
dar cu siguranta as gandi tot ce spun.
As aprecia lucrurile nu prin ceea ce valoreaza,
ci prin ceea ce semnifica.
As dormi putin si as visa mult,
deoarece cu fiecare minut in care inchidem ochii
pierdem saizeci de secunde de lumina.
As merge cand altii se opresc,
m-as trezi cand altii dorm.
As asculta cand ceilalti vorbesc,
si cum as mai savura o inghetata cu ciocolata!
Daca Dumnezeu mi-ar darui putina viata,
mi-as pune haine simple,
m-as intinde la soare pe burta,
dezvelindu-mi nu numai corpul, ci si sufletul.
Doamne, daca as avea o inima,
mi-as scrie toata ura pe o bucata de gheata
si as astepta sa iasa soarele.
As picta pe stele un poem de-al lui Benedetti,
cu un vis al lui Van Gogh;
si un cantec al lui Serrat ar fi serenada
pe care as oferi-o lunii.
As uda trandafirii cu lacrimile mele
ca sa simt intepatura dureroasa a spinilor
si sarutul vindecator al petalelor.
Doamne, daca as avea un crampei de viata
nu as lasa sa treaca o zi
fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc.
As convinge fiecare femeie si fiecare barbat
ca el imi este cel mai drag
si as trai indragostita de iubire.
Le-as arata oamenilor cat de mult gresesc
daca cred ca nu se mai indragostesc cand incep sa imbatraneasca,
nestiind ca, de fapt, imbatranesc atunci cand nu se mai indragostesc.
Unui copil i-as da aripi,
dar l-as lasa sa invete singur sa zboare.
Pe cei in varsta i-as invata ca moartea nu vine o data cu batranetea,
ci o data cu uitarea.
Am invatat atatea lucruri de la voi, oamenii.
Am invatat ca toata lumea
vrea sa traiasca pe culmea muntelui,
nestiind ca adevarata fericire este sa urci panta.
Am invatat ca, atunci cand un nou nascut
strange in pumn pentru prima data
degetul tatalui sau, il va tine strans pentru totdeauna.
Am invatat ca un om are dreptul sa-l priveasca pe altul de sus
numai atunci cand il ajuta sa se ridice.
Am invatat atatea lucruri de la voi,
dar de fapt nu-mi vor folosi mai deloc
caci din nefericire, cand ma vor pune in valiza aceea,
o sa mor.
Si poezia care mi-a adus un 10 la examenul de admitere la teatru in clasa a 9,si care si acum ma face sa zambesc:
Vaduva si piticul de G.Toparceanu
Zice că demult, odată,
Un pitic s-a însurat
Cu o văduvă bogată,
Ce fusese măritată
Cu un mare om de stat.
Şi-o fi dus ea, altădată, o viaţă mai tihnită,
Dar la urmă şi piticul a făcut-o fericită…
Cu muncă şi cu răbdare,
Poţi face cât unul mare.
ELLE
Cele mai multe dintre femeile pe care le-am văzut părăsind un bărbat au făcut-o cu o demnitate aproape ritualică. Când o femeie se ridică şi pleacă dintr-o relaţie, în jurul ei se face o vreme tăcere. E ca şi cum n-ar mai înceta barbatii să ne minuneze, din nou şi din nou şi din nou, că o fiinţă înzestrată cu atâta răbdare şi fineţe poate tăia nodul gordian dintr-o dată, cu hotărâre şi cu sânge rece.
Când suferă într-o relaţie de cuplu, femeia e asemenea dragostei din Epistola către Corinteni:
“toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.
Dar, ca şi dragostea, ea “nu cade niciodată”. Sau aproape niciodată. Când ajunge la capătul răbdării, când o ultimă picătură umple paharul, revolta ei e spectaculoasă. Şi e aşa pentru că, de cele mai multe ori, se revoltă în cunoştinţă de cauză. Nu bănuie, ci ştie că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi mers în acea relaţie. Pentru că ea, cel puţin, i-a dat toate şansele. În această certitudine îşi găseşte şi tăria şi hotărârea şi sângele rece.
În urma ei rămân un bărbat încă năucit de ce i s-a-ntâmplat şi un număr de privitori impresionaţi de ceea ce au văzut. Dar ea nu mai vede lucrurile astea, pentru că, după ce-a spus ce-a avut de spus, rareori mai priveşte în urmă.
Alt lucru extraordinar este că, în vreme ce barbatii abia anticipeaza suferinţa care va urma, femeile trăiesc această suferinţă în chiar clipa în care pun punct. Pentru un bărbat, despărţirea este, nu de puţine ori, energizantă, pentru că ne pansează orgoliul sau ne potoleşte setea de schimbare. Pentru femei, este depresogenă. Fie că sunt părăsite, fie că părăsesc, ele resimt despărţirea ca pe o violenţă. Şi este cu atât mai impresionant să le vezi găsindu-şi puterile de a trece peste această auto-mutilare în numele binelui propriu pe termen lung.
Am cunoscut femei devastate fizic, social şi psihic de încetarea unei relaţii, femei care şi-au întors o vreme viaţa cu susu-n jos, care s-au pedepsit practicând auto-abuzul sau abstinenţa, care au întors spatele lumii sau care şi-au trimis destinul în recreaţie. Dar cele mai multe s-au reîmpăcat după o vreme cu ele însele, şi, după ce au închis uşile şi ferestrele deschise spre hău, şi-au văzut de viaţă.
Bărbaţii trebuie să se lupte cu o educaţie care interzice tristeţea (“un bărbat adevărat nu plânge niciodată”), aşa că cei mai mulţi sunt condamnaţi la o suferinţă cu intermitenţe, rareori la fel de intensă ca a femeilor, dar care nu se mai termină niciodată.
Un bărbat adevărat se poate trezi că suspină la nunta unei foste chiar şi când e la braţ cu iubirea vieţii lui (“uite ce-am pierdut…”) sau îşi poate întrerupe lamentaţia după cea mai frumoasă femeie din lume, care tocmai l-a părăsit, ca să-i facă avansuri primei necunoscute (“nu se ştie niciodată…”). În vremea asta, femeile isi vad de ale lor. Şi merg mai departe.
:: Elle, februarie 2009
Când suferă într-o relaţie de cuplu, femeia e asemenea dragostei din Epistola către Corinteni:
“toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.
Dar, ca şi dragostea, ea “nu cade niciodată”. Sau aproape niciodată. Când ajunge la capătul răbdării, când o ultimă picătură umple paharul, revolta ei e spectaculoasă. Şi e aşa pentru că, de cele mai multe ori, se revoltă în cunoştinţă de cauză. Nu bănuie, ci ştie că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi mers în acea relaţie. Pentru că ea, cel puţin, i-a dat toate şansele. În această certitudine îşi găseşte şi tăria şi hotărârea şi sângele rece.
În urma ei rămân un bărbat încă năucit de ce i s-a-ntâmplat şi un număr de privitori impresionaţi de ceea ce au văzut. Dar ea nu mai vede lucrurile astea, pentru că, după ce-a spus ce-a avut de spus, rareori mai priveşte în urmă.
Alt lucru extraordinar este că, în vreme ce barbatii abia anticipeaza suferinţa care va urma, femeile trăiesc această suferinţă în chiar clipa în care pun punct. Pentru un bărbat, despărţirea este, nu de puţine ori, energizantă, pentru că ne pansează orgoliul sau ne potoleşte setea de schimbare. Pentru femei, este depresogenă. Fie că sunt părăsite, fie că părăsesc, ele resimt despărţirea ca pe o violenţă. Şi este cu atât mai impresionant să le vezi găsindu-şi puterile de a trece peste această auto-mutilare în numele binelui propriu pe termen lung.
Am cunoscut femei devastate fizic, social şi psihic de încetarea unei relaţii, femei care şi-au întors o vreme viaţa cu susu-n jos, care s-au pedepsit practicând auto-abuzul sau abstinenţa, care au întors spatele lumii sau care şi-au trimis destinul în recreaţie. Dar cele mai multe s-au reîmpăcat după o vreme cu ele însele, şi, după ce au închis uşile şi ferestrele deschise spre hău, şi-au văzut de viaţă.
Bărbaţii trebuie să se lupte cu o educaţie care interzice tristeţea (“un bărbat adevărat nu plânge niciodată”), aşa că cei mai mulţi sunt condamnaţi la o suferinţă cu intermitenţe, rareori la fel de intensă ca a femeilor, dar care nu se mai termină niciodată.
Un bărbat adevărat se poate trezi că suspină la nunta unei foste chiar şi când e la braţ cu iubirea vieţii lui (“uite ce-am pierdut…”) sau îşi poate întrerupe lamentaţia după cea mai frumoasă femeie din lume, care tocmai l-a părăsit, ca să-i facă avansuri primei necunoscute (“nu se ştie niciodată…”). În vremea asta, femeile isi vad de ale lor. Şi merg mai departe.
:: Elle, februarie 2009
Un comentariu:
Is poezii foarte frumoase :D
Trimiteți un comentariu