Mara: ianuarie 2010

ELLE

Cele mai multe dintre femeile pe care le-am văzut părăsind un bărbat au făcut-o cu o demnitate aproape ritualică. Când o femeie se ridică şi pleacă dintr-o relaţie, în jurul ei se face o vreme tăcere. E ca şi cum n-ar mai înceta barbatii să ne minuneze, din nou şi din nou şi din nou, că o fiinţă înzestrată cu atâta răbdare şi fineţe poate tăia nodul gordian dintr-o dată, cu hotărâre şi cu sânge rece.

Când suferă într-o relaţie de cuplu, femeia e asemenea dragostei din Epistola către Corinteni:

“toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.
Dar, ca şi dragostea, ea “nu cade niciodată”. Sau aproape niciodată. Când ajunge la capătul răbdării, când o ultimă picătură umple paharul, revolta ei e spectaculoasă. Şi e aşa pentru că, de cele mai multe ori, se revoltă în cunoştinţă de cauză. Nu bănuie, ci ştie că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi mers în acea relaţie. Pentru că ea, cel puţin, i-a dat toate şansele. În această certitudine îşi găseşte şi tăria şi hotărârea şi sângele rece.

În urma ei rămân un bărbat încă năucit de ce i s-a-ntâmplat şi un număr de privitori impresionaţi de ceea ce au văzut. Dar ea nu mai vede lucrurile astea, pentru că, după ce-a spus ce-a avut de spus, rareori mai priveşte în urmă.
Alt lucru extraordinar este că, în vreme ce barbatii abia anticipeaza suferinţa care va urma, femeile trăiesc această suferinţă în chiar clipa în care pun punct. Pentru un bărbat, despărţirea este, nu de puţine ori, energizantă, pentru că ne pansează orgoliul sau ne potoleşte setea de schimbare. Pentru femei, este depresogenă. Fie că sunt părăsite, fie că părăsesc, ele resimt despărţirea ca pe o violenţă. Şi este cu atât mai impresionant să le vezi găsindu-şi puterile de a trece peste această auto-mutilare în numele binelui propriu pe termen lung.
Am cunoscut femei devastate fizic, social şi psihic de încetarea unei relaţii, femei care şi-au întors o vreme viaţa cu susu-n jos, care s-au pedepsit practicând auto-abuzul sau abstinenţa, care au întors spatele lumii sau care şi-au trimis destinul în recreaţie. Dar cele mai multe s-au reîmpăcat după o vreme cu ele însele, şi, după ce au închis uşile şi ferestrele deschise spre hău, şi-au văzut de viaţă.

Bărbaţii trebuie să se lupte cu o educaţie care interzice tristeţea (“un bărbat adevărat nu plânge niciodată”), aşa că cei mai mulţi sunt condamnaţi la o suferinţă cu intermitenţe, rareori la fel de intensă ca a femeilor, dar care nu se mai termină niciodată.

Un bărbat adevărat se poate trezi că suspină la nunta unei foste chiar şi când e la braţ cu iubirea vieţii lui (“uite ce-am pierdut…”) sau îşi poate întrerupe lamentaţia după cea mai frumoasă femeie din lume, care tocmai l-a părăsit, ca să-i facă avansuri primei necunoscute (“nu se ştie niciodată…”). În vremea asta, femeile isi vad de ale lor. Şi merg mai departe.

:: Elle, februarie 2009

joi, 14 ianuarie 2010

Votati,va rog

Prieteni!Am nevoie de ajutorul vostru pentru Festivalul National de Arte pentru Liceeni pe care il sustin.E simplu, e gratis, dar votul vostru poate aduce finantarea de care are nevoie.Aici

http://www.taraluiandrei.ro/orasul-tau/voteaza-proiectul-lunii.html

,bifati casuta din stanga proiectului Festivalul National de Arte pentru Liceeni - LicArt , completati miniformularul si votati (Nu dati pe "detalii").Va mai trebui sa confirmati primirea mailului de la ei. Va rog dati mai departe acest mesaj, cu copy si paste.Va multumesc!"

Multumesc mult si raman dator
Radu Herjeu

Asa cum, Radu Herjeu va ramane dator pentru votul dumneavostra,toti tinererii viitori actori si nu numai v-ar fi recunoscatori pentru cele doar 30 de secunde pe care le-ati petrece votand acest proiect.Vrem ca micii artisti sa iasa la iveala si sa evolueze.Avem nevoie de acest proiect.Avem nevoie de voi!

joi, 7 ianuarie 2010

Ce e amorul,Eminescule?

Intre doua ceasuri,ma indrept cu pasi greoi catre tine.Tu care mereu mi-ai fost alaturi si ai suferit cu mine.Am iubit in acelasi timp...tu o Madonna,eu un inger. Ne-am scris Balada inimilor pe prima frunza din copacul de langa lac si ne-am slavit melancolia in intregul Univers izolat.De noi...de mine..de tine...de toata lumea.Amandoi creeam.Tu erai un Fat-Frumos artist,eu eram o necunoscuta.Mi-am croit cararea catre ochii tai in fiecare zi mai mult,dar am ratacit drumul.Atunci am decis sa te astept oricate frunze va schimba pomul nostru.Eu voi fi acolo si te voi astepta.
Surasul primaverii m-a surprins cu buzele pline de "dorinta","iubind in taina".Si nu ai mai aparut....Am ramas "la mijloc de codru","departe de tine","atat de frageda",asa cum eram in prima zi.
De ce nu m-ai vii sa imi vezi ochii cum uda drumul pe care am calcat de atatea ori?Lasa-ti lumea si construieste cu mine un intreg univers.Iti voi fi si soare si luna,si pamant si cer,si zi si noapte.Iti voi fi totul si ma voi renaste din tarana amintirilor pierdute.
Pentru tine,care ai fost suparat in noaptea aia,pentru tine care te imbujorai de dorinta,pentru tine care ai fost umbra,ucenic,stapan si sclav.Doar pentru tine rugaciunea mea e adresata in fiecare secunda.
S-a dus amorul!
Pierdut in suferinta,te faci ca n-auzi cum bate miezul noptii prinzandu-te cu ganduri si imagini,dupa atata vreme.
N-am refacut niciodata poezia noastra,desi mi-as fi dorit o continuare....
Mi-am dat seama tarziu ca tie iti datorez totul.Mi-am luat in mana destinul si mi-am imaginat toate lucrurile nefacute.A fost o revelatie.O flacara care a stat aprinsa prea mult timp nesupravegheata.Si a murit.Intr-un moment nepotrivit.Pentru ca ii era prea greu sa mai traiasca.
Nu a fost dragoste,nici durere adevarata.Nu a fost nici o strafulgerare ca o lumina care te orbeste.Nu a fost decat o amagire bine definita,nuantata si limitata in tacere,amplificata mai apoi de sensibilitatea sufletului nostru.
Am fumat iubirea noastra superficiala pana la filtru,ca mai apoi sa o arunc indiferenta.Nu ma simt vinovata pentru nimic,desi mi-as fi dorit sa nu iti spun "adio"
Nu te-am tradat niciodata,ci doar eram prea indragostita de poeziile tale.Te-am parasit.Da.Dar nu te-am tradat.Trebuia sa ma indepartez,pentru ca opera ta ma strivea incet,ma ucidea lent si taia in bucati dragostea pentru tine.Asa superficiala cum era,o taia in mii de bucatele.
Am plecat cu amintirea alte vieti,cu amintirea frunzei noastre,cu mirosul de noapte tarzie si cu sunetul greierilor din iarba strivita de picioarele noastre goale.Atunci am hotarat ca eram prea obosita pentru a mai continua o piesa pe care nu am fi jucat-o niciodata.
Fusese prea multa dragoste,atat cat puteam da,mai multa decat s-ar fi cazut.Prea multa dragoste!iar apoi neantul.
Totul a inceput sa fie fals.Exact ca o "floare albastra" in mijlocul iernii!
"Ochii?Cate dulci imagini au sorbit a lor lumina!
Capul?O,de cate ori el a fost impopulat!
Inima?Cata simtire framantat-a ea in sine?
Sufletul?Cate sperante,cate visuri a pastrat?
Am ramas in schimb cu portretul tau,desent pe ultima poezie,In fond,"ce a amorul"?...-un lung,lung sir de dorinte si amintiri