Mara: decembrie 2009

ELLE

Cele mai multe dintre femeile pe care le-am văzut părăsind un bărbat au făcut-o cu o demnitate aproape ritualică. Când o femeie se ridică şi pleacă dintr-o relaţie, în jurul ei se face o vreme tăcere. E ca şi cum n-ar mai înceta barbatii să ne minuneze, din nou şi din nou şi din nou, că o fiinţă înzestrată cu atâta răbdare şi fineţe poate tăia nodul gordian dintr-o dată, cu hotărâre şi cu sânge rece.

Când suferă într-o relaţie de cuplu, femeia e asemenea dragostei din Epistola către Corinteni:

“toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.
Dar, ca şi dragostea, ea “nu cade niciodată”. Sau aproape niciodată. Când ajunge la capătul răbdării, când o ultimă picătură umple paharul, revolta ei e spectaculoasă. Şi e aşa pentru că, de cele mai multe ori, se revoltă în cunoştinţă de cauză. Nu bănuie, ci ştie că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi mers în acea relaţie. Pentru că ea, cel puţin, i-a dat toate şansele. În această certitudine îşi găseşte şi tăria şi hotărârea şi sângele rece.

În urma ei rămân un bărbat încă năucit de ce i s-a-ntâmplat şi un număr de privitori impresionaţi de ceea ce au văzut. Dar ea nu mai vede lucrurile astea, pentru că, după ce-a spus ce-a avut de spus, rareori mai priveşte în urmă.
Alt lucru extraordinar este că, în vreme ce barbatii abia anticipeaza suferinţa care va urma, femeile trăiesc această suferinţă în chiar clipa în care pun punct. Pentru un bărbat, despărţirea este, nu de puţine ori, energizantă, pentru că ne pansează orgoliul sau ne potoleşte setea de schimbare. Pentru femei, este depresogenă. Fie că sunt părăsite, fie că părăsesc, ele resimt despărţirea ca pe o violenţă. Şi este cu atât mai impresionant să le vezi găsindu-şi puterile de a trece peste această auto-mutilare în numele binelui propriu pe termen lung.
Am cunoscut femei devastate fizic, social şi psihic de încetarea unei relaţii, femei care şi-au întors o vreme viaţa cu susu-n jos, care s-au pedepsit practicând auto-abuzul sau abstinenţa, care au întors spatele lumii sau care şi-au trimis destinul în recreaţie. Dar cele mai multe s-au reîmpăcat după o vreme cu ele însele, şi, după ce au închis uşile şi ferestrele deschise spre hău, şi-au văzut de viaţă.

Bărbaţii trebuie să se lupte cu o educaţie care interzice tristeţea (“un bărbat adevărat nu plânge niciodată”), aşa că cei mai mulţi sunt condamnaţi la o suferinţă cu intermitenţe, rareori la fel de intensă ca a femeilor, dar care nu se mai termină niciodată.

Un bărbat adevărat se poate trezi că suspină la nunta unei foste chiar şi când e la braţ cu iubirea vieţii lui (“uite ce-am pierdut…”) sau îşi poate întrerupe lamentaţia după cea mai frumoasă femeie din lume, care tocmai l-a părăsit, ca să-i facă avansuri primei necunoscute (“nu se ştie niciodată…”). În vremea asta, femeile isi vad de ale lor. Şi merg mai departe.

:: Elle, februarie 2009

joi, 17 decembrie 2009

Niste raspunsuri[...]

Scriu pentru cei pe care i-am facut curiosi.Scriu pentru femei pe care nu am ce sa le invat-poate doar sa le ajut sa gaseasca mai usor drumul spre raspunsurile din ele.Scriu pentru barbatii care stiu sa planga,nu pentru cei care-si fac femeile sa planga.Scriu despre ce vad,ce aud,ce simt si despre ce pot schimba,macar in lumea pe care o povestesc.Scriu din naivitate,am senzatia ca pot muta intr-un om cuvintele pe care le scriu,astfel incat sa-l obsedeze.
In povestile mele,poti fi ce personaj doresti.Sau poti veni doar in vizita.In ambele variante,castigi o experienta in plus.Nu-ti garantez ca vei afla raspunsurile pe care le astepti,dar nu e oare mai incitant sa te trezesti cu raspunsuri pentru care n-aveai inca intrebari?...
Mi-am ales rolul scriitorului,pentru ca ma pot juca cu mintile oamenilor despre care scriu.Pentru ca scriitorul nu e niciodata condamnat pentru faptele personajelor sale.Pentru ca scriitorul inventeaza lumea in care traiesc personajele lui si iti lasa oricand usa deschisa si tie...
[...]Scriu pentru cei care,macar din cand in cand,le mai dau naibii de reguli si-si traiesc povestile interzise.Scriu in locul celor care au trait mai intens si mai colorat ca mine,in speranta ca se vor regasi,si multumiti,printre persoanejele cu care abia astept sa le fac cunostinta.
Scriu pentru ca imi plac la nebunie intrebarile si urasc raspunsurile,chiar daca uneori uneori avem atata nevoie de ele...
Scriu din iubire,din credinta,din suflet si dintr-o memorie pe care trebuie,din cand in cand,s-o resetez,ca sa imi incapa in ea tot ce mai vreau sa traiesc...Scriu pentru ca nu mi-e frica sa smulg din mine,caci am invatat sa pun mereu in loc altceva...
[...]De cand ma stiu caut raspunsuri..Si cand cred ca le-am aflat,se mai naste o intrebare,mai apare o nedumerire,se mai incinge o indoiala...Continuu sa le caut cu incapatanare,nu din inertie,convinsa ca asta e structura mea,ca nu ma pot cladi decat pe raspunsuri,chiar daca trebuie,pentru unele,sa ma arunc in gol..N-am ales mereu metoda cea mai inteleapta si nici n-am gasit mereu raspunsul pe care-l cautam.Mi se intampla uneori sa-mi placa muuult mai tare drumul pana la un raspuns,decat consistenta lui.Iar alteori ,ca voi toti,am revelatii-ma trezesc cu raspunsul plesnindu-ma peste fata ,exact cand ma astept cel mai putin.
Am spus o data ca imi plac barbatii care par a avea niste raspunsuri.Sigur,ei reprezinta o minoritate, ca si noi femeile care AVEM deja niste raspunsuri.Oricat de arogant ar suna,le avem,putine,cate sunt pentru ca ne-am chinuit sa le obtinem,pentru ca am scrasnit din dinti de dragul de a le capata,pentru ca le-am asteptat chiar si cand numai vedem nici macar speranta ca voi veni.A obtine niste raspunsuri la intrebari care te framanta inseamna a afla ceva despre tine.Atat.Si asta conteaza cel mai mult,dupa mintea mea.
De cate ori scriu ceva,sau stiu ca va ajunge la oameni necunoscuti,ma straduiesc sa scriu limpede,sa gandesc simplu si raspicat,sa nu dau verdicte,sa nu trag concluzii si sa nu fac pe desteapta.Imi reduc la cea mai mica scara preocuparile care nu ma acapareaza,si retin din oameni doar ce ma completeaza,ma face sa zambesc si ma inspira sa scriu.
Desigur,cele mai multe raspunsuri le astept de la mine- de aceea poate le obtin atat de greu si de aceea raman mereu cu niste intrebari la care nimeni dar absolul nimeni nu cunoaste raspunsul corect ,de vreme ce apare mereu altul,la aceeasi intrebare.
Ma gandesc mereu cate zeci de intrebari zac in noi pentru ca ne lipseste curajul de a le rosti.Ma antrenez mereu sa-mi formulez macar mie intrebarile esentiale si sa-mi raspund cu sinceritatea pe care n-as livra-o nimanui,sub nici un pretext.Am aflat raspunsuri care m-au gatuit de emotie,dar am si ascultat si cascade de tampenii,minciuni,platitudini si citate.Am inteles ca raspunsul interesant nu vine niciodata fara o intrebare asemenea,dar si ca poti risipi intrebarile magnifice pe niste raspunsuri jenante.Am invatat sa pun intrebari ,sa construiesc schema dificultatilor lor,sa le aleg pentru incalzire pe cele calde si sa le revars dintr-o data pe cele abrupte.Am invatat sa tac ca sa ascult raspunsuri.M-am antrenat sa evit raspunsuri ,pentru ca se intampla in viata de om,sa fii prea intrebat...
Cand m-am indoit cel mai tare de mine si cand n-am mai stiut cum sa-mi raspund la intrebari (alea pe care le avem cu totii...),am cautat niste raspunsuri in privirea unor fiinte foarte dragi-si-am gasit acolo,fara vorbe si paranteze,raspunsuri seducatoare.Se face ca-n privirea care ma iubea cel mai mult, traia unul din cele mai rare si mai pretioase raspunsuri pe care le obtii intr-o viata de femeie...[...]
Intotdeauna am sentimentul ca primii fulgi de zapada apar dintr-o magie,ca prima ninsoare din an e zambetul copilului din fiecare,ca atunci atunci cand ninge prima data se aseaza in noi un strat subtire de liniste alba si unul stralucitor de dorinte...Ca prima ninsoare trebuie traita in bucurie,intr-un romantism chiar un pic desuet,dar nascator de zambete si tihna-cu mere coapte,vin fiert si un om drag prin preajma.
Cand vine prima ninsoare?Stiti,doar,ce greu e sa raspunzi,cu precizie,la cele mai banale intrebari...
Mihaela Radulescu-"Niste raspunsuri"(ELLE,decembrie 2009)

luni, 7 decembrie 2009

Priveste-i ochii si incearca sa citesti!Si-a pierdut inima.
A trecut prin edenul sufletului tau si si-a vandut-o.Cu toata increderea!Atunci credea in promisiuni.Credea si in tine si in coarda chitarei tale.
Isi punea pe tava zambetul cu gropita si mergea subtil si timid pe langa tine,in timp ce tu nu erai decat un "altul" special.Dar erai "altul" ei.Cu tot cu poeziile tale aberante si cu vocea subtire.
Acum e a mea!
Ai avut-o si ai pierdut toata lumea ce se varsa in ochii ei.
Acum e fericita,impreuna cu toate lacrimile varsate si cu toate zambetele irosite. "Invata a muri,tu,care stiai numai a omori"!

P.S: Asta e pentru tine gargu'!:x

A,I.R...V

Intrebare: Esti fericita?
Rapuns: Nu
Intrebare: De ce continui?
Raspuns: Fara explicatie
Intrebare: Infinit?
Raspuns: Nu el!Tu!
Intrebare: Renunti?
Raspuns: La tine,nu
Intrebare: Eu sau El?
Raspuns: Confuza...
Afirmatie: Vei pierde tot
Raspuns: Orice,doar tu,nu!
Intrebare: Alegi?
Raspuns: Inca nu...
Intrebare: Cand?
Raspuns: Curand
Afirmatie: Ma vei pierde!
Raspuns: Pentru mine nu vei disparea!

vineri, 4 decembrie 2009

Secrete!

Initial,nu vroiam sa fac o noua postare,poate pentru ca (probabil) nici nu aveam chef sa scriu...dar cum stateam eu asa plictisita si uitandu-ma pe diferite bloguri,unul dintre subiectele unuia,mi-a atras atentia:Care este cel mai ascuns secret al tau? Chiar m-a facut curioasa,am preluat ideea (nu ilegal,am acord:))si sper sa va destainuiti secretele cele mai bine pastrate.
P.S:Puteti ramane sub anonimat,subiectul raspunsului conteaza mai mult:D