Vroiam de mult sa incep sa mai scriu ceva aici,dar timpul mi-e atat de limitat incat si inspiratia incepe sa paleasca.Nici acum nu stiu ce vreau sa scriu,intru cat ma invart intr-un cerc de sentimente si dispozitii de neinteles...As incepe cam asa : E sfarsitul lui noiembrie ,si toata lumea incepe sa se lase invadata de spiritul Sarbatorilor...Nici macar nu e decembrieee! Pe langa multi prieteni de ai mei care incep sa se lase coplesiti deja de acesta atmosfera,eu inca am ramas cu picioarele pe pamanat...Chiar prea pe pamanat.Nu inteleg de ce oamenii se simt atat de bine dispusi cand vad acele lumini colorate si mosuleti falsi ( la inceputul lui decembrie ,cand probabil ca mosul cel adevarat inca mai e in vacanta in Miami) si ochii le sclipesc cand trec pe langa vreun magazin care s-a aprovizionat din timp cu tot felul de globuri si cadouri...Poate ca sunt eu mai ciudata sau poate ca nu pot fi in asentiment cu ei...dar mi se pare o mare prostie sa incepi sa faci reclame la Craciun din noiembrie.Ca sa nu mai spun ca multe magazine au si brazi cu tot felul de luminite pe ei. GEN! Si ca de obicei lumea incepe sa se gandeasca ce cadou sa ia (intre noi fie vorba,unul mai ieftin-ca tot ii criza-ieftin.dar atata timp cat atentia conteazaaa...) RIIIGHHHT! Cate femei vor multumi cu acelasi entuziasm la vederea unui stilou sau a unei rame foto,decat la un inel/colier sau cercei?! Si normal ca lumea isi face planuri,oamenii se iubesc cu patima,se plimba frumusel prin oras de manuta,si admira ultimele raze ale soarelui,inainte sa vina zapada (mai trecand pe langa o vitrina cu cadouri si fulgi de nea desenati!) Aici mi-am cam descarcat eu frustrarile legate de anotimpul asta.Sincera sa fiu,URASC IARNA! Nu suport absolut nimic legat de perioadat asta.Daca vreau zapada ma duc la munte,daca vreau cadouri-imi fac in orice perioada cadouri,daca vreau sa inghet de frig..nu fac nimic! Pentru ca nu vreau sa inghet si nu imi place zapada! Trecand peste aceste mici detalii deranjante pentru mine,nu vreau sa stric nimanui entuziasmul molesitor pentru aceast anotimp. Chiar va recomand sa ascultati Mariah Carey - All I Want For Christmas Is You ,e o melodie draguta si cred ca toti romanticii se regasesc in ea...
(Trecand de la una la asta),Uitandu-ma mai atenta pe blog,mi-am dat seama ca pentru o persoana care nu se indragosteste sau crede in iubire sau in dragoste la prima vedere,scriu destul de mult si de des despre asta...si incerc sa scriu despre tot ce observ...despre barbati ,despre femei ,despre relatii si despartiri,si o data cu tot ce se intampla in jurul meu,traiesc si eu cu aceeasi intensitoate...Observ cum multe femei ar face orice pentru barbatul de langa ele,si le observ cum suferinta le iese prin ultimul por ca si cum iubirea lui ar fi totul pentru ele...Si nu inteleg....Chiar nu inteleg cum se ajunge la asta...Cum se ajunge la o chestie atat de profunda incat persoana de langa tine sa iti fie totul,si se contopeasca cu persoana ta,ca atunci cand inevitabila despartire se produce sa simti cum se rupe din tine fiecare bucatica daruita...Stiu ca de la spiritul Craciunului am ajuns la iubirea profunda,dar in mintea mea se produc atat de multe chestii incat incerc sa le pun cap la cap si nu reusesc...Trec printr-o perioada pe care nu o pot explica desi as vrea din tot sufletul ,si daca nu pot sa spun ce simt, pentru ca cineva sa fie langa mine,atunci...sunt eu alaturi de altii! Sper sa va bucurati de ce aveti si daca nu aveti...luptati pentru acel lucru. Pana data viitoare sper sa va pot spune lucruri concrete!
ELLE
Cele mai multe dintre femeile pe care le-am văzut părăsind un bărbat au făcut-o cu o demnitate aproape ritualică. Când o femeie se ridică şi pleacă dintr-o relaţie, în jurul ei se face o vreme tăcere. E ca şi cum n-ar mai înceta barbatii să ne minuneze, din nou şi din nou şi din nou, că o fiinţă înzestrată cu atâta răbdare şi fineţe poate tăia nodul gordian dintr-o dată, cu hotărâre şi cu sânge rece.
Când suferă într-o relaţie de cuplu, femeia e asemenea dragostei din Epistola către Corinteni:
“toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.
Dar, ca şi dragostea, ea “nu cade niciodată”. Sau aproape niciodată. Când ajunge la capătul răbdării, când o ultimă picătură umple paharul, revolta ei e spectaculoasă. Şi e aşa pentru că, de cele mai multe ori, se revoltă în cunoştinţă de cauză. Nu bănuie, ci ştie că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi mers în acea relaţie. Pentru că ea, cel puţin, i-a dat toate şansele. În această certitudine îşi găseşte şi tăria şi hotărârea şi sângele rece.
În urma ei rămân un bărbat încă năucit de ce i s-a-ntâmplat şi un număr de privitori impresionaţi de ceea ce au văzut. Dar ea nu mai vede lucrurile astea, pentru că, după ce-a spus ce-a avut de spus, rareori mai priveşte în urmă.
Alt lucru extraordinar este că, în vreme ce barbatii abia anticipeaza suferinţa care va urma, femeile trăiesc această suferinţă în chiar clipa în care pun punct. Pentru un bărbat, despărţirea este, nu de puţine ori, energizantă, pentru că ne pansează orgoliul sau ne potoleşte setea de schimbare. Pentru femei, este depresogenă. Fie că sunt părăsite, fie că părăsesc, ele resimt despărţirea ca pe o violenţă. Şi este cu atât mai impresionant să le vezi găsindu-şi puterile de a trece peste această auto-mutilare în numele binelui propriu pe termen lung.
Am cunoscut femei devastate fizic, social şi psihic de încetarea unei relaţii, femei care şi-au întors o vreme viaţa cu susu-n jos, care s-au pedepsit practicând auto-abuzul sau abstinenţa, care au întors spatele lumii sau care şi-au trimis destinul în recreaţie. Dar cele mai multe s-au reîmpăcat după o vreme cu ele însele, şi, după ce au închis uşile şi ferestrele deschise spre hău, şi-au văzut de viaţă.
Bărbaţii trebuie să se lupte cu o educaţie care interzice tristeţea (“un bărbat adevărat nu plânge niciodată”), aşa că cei mai mulţi sunt condamnaţi la o suferinţă cu intermitenţe, rareori la fel de intensă ca a femeilor, dar care nu se mai termină niciodată.
Un bărbat adevărat se poate trezi că suspină la nunta unei foste chiar şi când e la braţ cu iubirea vieţii lui (“uite ce-am pierdut…”) sau îşi poate întrerupe lamentaţia după cea mai frumoasă femeie din lume, care tocmai l-a părăsit, ca să-i facă avansuri primei necunoscute (“nu se ştie niciodată…”). În vremea asta, femeile isi vad de ale lor. Şi merg mai departe.
:: Elle, februarie 2009
Când suferă într-o relaţie de cuplu, femeia e asemenea dragostei din Epistola către Corinteni:
“toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.
Dar, ca şi dragostea, ea “nu cade niciodată”. Sau aproape niciodată. Când ajunge la capătul răbdării, când o ultimă picătură umple paharul, revolta ei e spectaculoasă. Şi e aşa pentru că, de cele mai multe ori, se revoltă în cunoştinţă de cauză. Nu bănuie, ci ştie că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi mers în acea relaţie. Pentru că ea, cel puţin, i-a dat toate şansele. În această certitudine îşi găseşte şi tăria şi hotărârea şi sângele rece.
În urma ei rămân un bărbat încă năucit de ce i s-a-ntâmplat şi un număr de privitori impresionaţi de ceea ce au văzut. Dar ea nu mai vede lucrurile astea, pentru că, după ce-a spus ce-a avut de spus, rareori mai priveşte în urmă.
Alt lucru extraordinar este că, în vreme ce barbatii abia anticipeaza suferinţa care va urma, femeile trăiesc această suferinţă în chiar clipa în care pun punct. Pentru un bărbat, despărţirea este, nu de puţine ori, energizantă, pentru că ne pansează orgoliul sau ne potoleşte setea de schimbare. Pentru femei, este depresogenă. Fie că sunt părăsite, fie că părăsesc, ele resimt despărţirea ca pe o violenţă. Şi este cu atât mai impresionant să le vezi găsindu-şi puterile de a trece peste această auto-mutilare în numele binelui propriu pe termen lung.
Am cunoscut femei devastate fizic, social şi psihic de încetarea unei relaţii, femei care şi-au întors o vreme viaţa cu susu-n jos, care s-au pedepsit practicând auto-abuzul sau abstinenţa, care au întors spatele lumii sau care şi-au trimis destinul în recreaţie. Dar cele mai multe s-au reîmpăcat după o vreme cu ele însele, şi, după ce au închis uşile şi ferestrele deschise spre hău, şi-au văzut de viaţă.
Bărbaţii trebuie să se lupte cu o educaţie care interzice tristeţea (“un bărbat adevărat nu plânge niciodată”), aşa că cei mai mulţi sunt condamnaţi la o suferinţă cu intermitenţe, rareori la fel de intensă ca a femeilor, dar care nu se mai termină niciodată.
Un bărbat adevărat se poate trezi că suspină la nunta unei foste chiar şi când e la braţ cu iubirea vieţii lui (“uite ce-am pierdut…”) sau îşi poate întrerupe lamentaţia după cea mai frumoasă femeie din lume, care tocmai l-a părăsit, ca să-i facă avansuri primei necunoscute (“nu se ştie niciodată…”). În vremea asta, femeile isi vad de ale lor. Şi merg mai departe.
:: Elle, februarie 2009
