Mara: februarie 2010

ELLE

Cele mai multe dintre femeile pe care le-am văzut părăsind un bărbat au făcut-o cu o demnitate aproape ritualică. Când o femeie se ridică şi pleacă dintr-o relaţie, în jurul ei se face o vreme tăcere. E ca şi cum n-ar mai înceta barbatii să ne minuneze, din nou şi din nou şi din nou, că o fiinţă înzestrată cu atâta răbdare şi fineţe poate tăia nodul gordian dintr-o dată, cu hotărâre şi cu sânge rece.

Când suferă într-o relaţie de cuplu, femeia e asemenea dragostei din Epistola către Corinteni:

“toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.
Dar, ca şi dragostea, ea “nu cade niciodată”. Sau aproape niciodată. Când ajunge la capătul răbdării, când o ultimă picătură umple paharul, revolta ei e spectaculoasă. Şi e aşa pentru că, de cele mai multe ori, se revoltă în cunoştinţă de cauză. Nu bănuie, ci ştie că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi mers în acea relaţie. Pentru că ea, cel puţin, i-a dat toate şansele. În această certitudine îşi găseşte şi tăria şi hotărârea şi sângele rece.

În urma ei rămân un bărbat încă năucit de ce i s-a-ntâmplat şi un număr de privitori impresionaţi de ceea ce au văzut. Dar ea nu mai vede lucrurile astea, pentru că, după ce-a spus ce-a avut de spus, rareori mai priveşte în urmă.
Alt lucru extraordinar este că, în vreme ce barbatii abia anticipeaza suferinţa care va urma, femeile trăiesc această suferinţă în chiar clipa în care pun punct. Pentru un bărbat, despărţirea este, nu de puţine ori, energizantă, pentru că ne pansează orgoliul sau ne potoleşte setea de schimbare. Pentru femei, este depresogenă. Fie că sunt părăsite, fie că părăsesc, ele resimt despărţirea ca pe o violenţă. Şi este cu atât mai impresionant să le vezi găsindu-şi puterile de a trece peste această auto-mutilare în numele binelui propriu pe termen lung.
Am cunoscut femei devastate fizic, social şi psihic de încetarea unei relaţii, femei care şi-au întors o vreme viaţa cu susu-n jos, care s-au pedepsit practicând auto-abuzul sau abstinenţa, care au întors spatele lumii sau care şi-au trimis destinul în recreaţie. Dar cele mai multe s-au reîmpăcat după o vreme cu ele însele, şi, după ce au închis uşile şi ferestrele deschise spre hău, şi-au văzut de viaţă.

Bărbaţii trebuie să se lupte cu o educaţie care interzice tristeţea (“un bărbat adevărat nu plânge niciodată”), aşa că cei mai mulţi sunt condamnaţi la o suferinţă cu intermitenţe, rareori la fel de intensă ca a femeilor, dar care nu se mai termină niciodată.

Un bărbat adevărat se poate trezi că suspină la nunta unei foste chiar şi când e la braţ cu iubirea vieţii lui (“uite ce-am pierdut…”) sau îşi poate întrerupe lamentaţia după cea mai frumoasă femeie din lume, care tocmai l-a părăsit, ca să-i facă avansuri primei necunoscute (“nu se ştie niciodată…”). În vremea asta, femeile isi vad de ale lor. Şi merg mai departe.

:: Elle, februarie 2009

vineri, 19 februarie 2010

tu...

Mi-era dor de tine...A fost primul lucru' pe care am vrut sa ti-l spun,dar mi-am pierdut cuvintele printe zecile de explicatii la care ma gandeam...Ai fost mitzili meu...Singurul la care ma gandeam atunci cand alergam pe ploaie in seara cand ai plecat...Singurul care mi-a spus "infinit",si singurul care vroia sa se apuce de cizmarie pentru ca imi placea mie melodia.Mai stii zambetul ala subtil de la ora 14:03?Eu il tin minte ca si cum ar fi ieri...Imi aduc aminte pana si escapada noastra in Turcia pentru o cafea...Doamne..cate amintiri...Pitestiul va fi mereu al nostru...la fel,va fi si Vama,si toate melodiile care tie nu iti plac si pe care eu le ascult,si toate melodiile care mie nu imi plac si tu le asculti...Te-ai schimbat...Imi pare rau ca regreti ca m-ai cunoscut...ti-am spus sa nu te atasezi de mine..nu a fost bine de la inceput...Nu fi sarcastic acum...Totusi nu merit atat de multa ironie...Te-am pierdut si o data cu tine tot infinitul zambetelor noastre!SFARSIT.

luni, 1 februarie 2010

Crezi tu?

Crezi ca vreau sa imi spui ca ma iubesti?...Oooo,nu..Vreau doar sa ma iei in brate si sa imi spui ca va fi bine...Nu vreau sa imi stergi lacrima si sa imi spui ca nu suporti sa vezi o fata plangand.Lasa-ma sa plang,daca vreau,si fii alaturi de mine.Nu imi provoci tu durerea,dar din cauza ta ma doare...Ma dor regretele si prea multe de "iarta-ma".O data cu prima ninsoare,si tu ai ramas intiparit in mine,numai ca nu pot sa te indepartez.Dar imi place asa...imi place sa stiu ca esti al meu,macar pentru cateva ore...Sau cel putin ai fost al meu.Nu suspin degeaba cand sunt in preajma ta,dar suspin pentru ca stiu ca orice poveste are si un final.Nu vreau sa vad finalul...Il refuz..Pot?Te rog,spune-mi ca pot.Vreau ca macar,pentru inca o ninsoare sa te pastrez...Sunt egoista ca vreau "o ninsoare" doar pentru mine,dar frigul m-a facut fericita.Si in mod special vreau acel fulg de pe buza ta.Numai unul singur si numai al tau...Vreau sa tac cu tine,si sa iti fur zambetul subtil,caci doar asa ma mai pot salva de la un "iarta-ma" gresit.