Mara: IRIS

ELLE

Cele mai multe dintre femeile pe care le-am văzut părăsind un bărbat au făcut-o cu o demnitate aproape ritualică. Când o femeie se ridică şi pleacă dintr-o relaţie, în jurul ei se face o vreme tăcere. E ca şi cum n-ar mai înceta barbatii să ne minuneze, din nou şi din nou şi din nou, că o fiinţă înzestrată cu atâta răbdare şi fineţe poate tăia nodul gordian dintr-o dată, cu hotărâre şi cu sânge rece.

Când suferă într-o relaţie de cuplu, femeia e asemenea dragostei din Epistola către Corinteni:

“toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.
Dar, ca şi dragostea, ea “nu cade niciodată”. Sau aproape niciodată. Când ajunge la capătul răbdării, când o ultimă picătură umple paharul, revolta ei e spectaculoasă. Şi e aşa pentru că, de cele mai multe ori, se revoltă în cunoştinţă de cauză. Nu bănuie, ci ştie că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi mers în acea relaţie. Pentru că ea, cel puţin, i-a dat toate şansele. În această certitudine îşi găseşte şi tăria şi hotărârea şi sângele rece.

În urma ei rămân un bărbat încă năucit de ce i s-a-ntâmplat şi un număr de privitori impresionaţi de ceea ce au văzut. Dar ea nu mai vede lucrurile astea, pentru că, după ce-a spus ce-a avut de spus, rareori mai priveşte în urmă.
Alt lucru extraordinar este că, în vreme ce barbatii abia anticipeaza suferinţa care va urma, femeile trăiesc această suferinţă în chiar clipa în care pun punct. Pentru un bărbat, despărţirea este, nu de puţine ori, energizantă, pentru că ne pansează orgoliul sau ne potoleşte setea de schimbare. Pentru femei, este depresogenă. Fie că sunt părăsite, fie că părăsesc, ele resimt despărţirea ca pe o violenţă. Şi este cu atât mai impresionant să le vezi găsindu-şi puterile de a trece peste această auto-mutilare în numele binelui propriu pe termen lung.
Am cunoscut femei devastate fizic, social şi psihic de încetarea unei relaţii, femei care şi-au întors o vreme viaţa cu susu-n jos, care s-au pedepsit practicând auto-abuzul sau abstinenţa, care au întors spatele lumii sau care şi-au trimis destinul în recreaţie. Dar cele mai multe s-au reîmpăcat după o vreme cu ele însele, şi, după ce au închis uşile şi ferestrele deschise spre hău, şi-au văzut de viaţă.

Bărbaţii trebuie să se lupte cu o educaţie care interzice tristeţea (“un bărbat adevărat nu plânge niciodată”), aşa că cei mai mulţi sunt condamnaţi la o suferinţă cu intermitenţe, rareori la fel de intensă ca a femeilor, dar care nu se mai termină niciodată.

Un bărbat adevărat se poate trezi că suspină la nunta unei foste chiar şi când e la braţ cu iubirea vieţii lui (“uite ce-am pierdut…”) sau îşi poate întrerupe lamentaţia după cea mai frumoasă femeie din lume, care tocmai l-a părăsit, ca să-i facă avansuri primei necunoscute (“nu se ştie niciodată…”). În vremea asta, femeile isi vad de ale lor. Şi merg mai departe.

:: Elle, februarie 2009

luni, 17 august 2009

IRIS

Am revenit la scris si nu am putut sa ma abtin sa nu incep cu IRIS.
Doar ce am venit de la concert(Braila) unde "cica" au fost zilele orasului si Sf Maria si cu ocazia asta,primarul nostru iubit a adus si altceva in afara de Maria Dragomiroiu si alti de-astia de muzica populara(Nu ca as avea ceva cu genu asta sau cu doamna Dragomiroiu,dar la cati tineri asteptau concertele asta se putea si mai bine).Revenind la Iris,ca de obicei au fost cei mai asteptati si cei mai fantstici.Au facut intr-adevar un show si o atmosfera de milioane iar Cristi Minculescu a fost si este mai in forma ca oricand.
Nesurprinzator nefiind,nici faptul ca la un moment dat,prietena mea incepuse sa planga pe o melodie de a lor,iar eu cum nu puteam sa o las singura,am plans la urmatoarea.Nah...suntem fete si ne permitem.A fost extraordinar,si cred printre cele m-ai bune concerte la care am fost.Am ramas uimita sa vad doamne trecute de prima tinerete,cu nepoteii de mana,fredonand si dansand pe piesele celor de la Iris si cei mici dand din cap ca niste viitori mici rockeri. In final,am inceput cu gasca sa strigam "Iris.Iris.Iris" ,ca mai apoi toata faleza sa tipe cu noi,Cristi Minculescu facand un bis la ultima melodie.Ce pot sa spun...A FOST MARFA.Cei de la Iris sunt clar cei mai buni,dovedind asta si anii pe care ii au in spate ca trupa.
The End

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu