Si de fiecare data cand incerca sa il sune,apasa din nou tasta rosie si se razgandea.
-de ce nu il suni ?asa scapati amandoi de o remuscare in plus
-nu pot…va crede ca sunt slaba,dar disperata
-nu ana.va crede ca esti indeajuns de desteapta incat sa faci primul pas
-dar de ce sa nu faca el ?
-pentru ca tu ai ceva de spus mah copil
-mm..numai imi spune copil…imi aminteste de el
-bine.SUNA-L
-…si ce sa ii spun ?
-ca il iubeste ca la inceput,il iubesti ca o nebuna si ca nu te-ai gandit decat la el
-mirelaaa..stii ca nu pot sa ii spun asa
-bine..atunci propun sa incepi cu cu simplu’ « alo »
-incerc…
dupa amiaza
-da ?
-sergiu…buna..sunt ana..
-copil..ce faci ?
-bine.vroiam sa vorbesc cu tine.putem sa ne intalnim ?
-sigur.acelasi loc,aceeasi ora ?
-mda…exact ca atunci.
-mi-era dor de vocea ta de copil naiv,ana
-pa sergiu
S-a chinuit o jumatate de zi,pentru a se gandi ce ii va spune,cu ce se va imbraca.ce va fuma..
Si-a luat tricoul lui preferat,o pereche jeansi,tenisi si mallboro
-arati bine copil
-sergiu…(si ar fi vrut sa ii spuna ca il iubeste,ca il iubeste la nebunie si il vrea numai pe el.in schimb s-a limitat la ) : mi-a fost dor de tine si vreau sa ne despartim
-ana,noi nu eram impreuna
-poti sa te prefaci macar ca iti pasa ?
-imi pasa copil,stii bine asta….dar sunt realist.stii ca esti singura fata pe care o iubesc
-atunci lasa-ma sa plec..lasa-ma sa ma indepartez
-o sa iti fie bine
-…nu
-atunci sa ai grija de tine
-nu ca de tine
-te iubesc copilul meu !
-adio sergiu..
A fugit in lacrimi si a sunat-o imediat pe Mirela.
-zuz..vreau sa ne vedem
-ana,ai patit ceva
-te astept
-ne-am intalnit
-i-ai spus ca il iubesti ?
-nu..
-atunci ce i-ai spus ?
-" nu vreau sa ne mai vedem "
-dar ana…
-stiu ca il iubesc dar e mai bine
-pentru cine ?
-….mm.nu stiu
-suna-l si spune-i ca il iubeste,renunta la orgoliu si fii fericita macar o data in viata
-multumesc !!!
-fugi la el, copil
-alo..
-sergiu ?
-copilul meu ?
-te iubesc si nu vreau sa ne despartim.de fapt vreau sa fim pentru prima data impreuna
-dar ai spus…
-crezi ca poti sa primesti inapoi un copil care te vrea ?
-doar pe tine,ana.stii ca esti singura care conteaza
ELLE
Cele mai multe dintre femeile pe care le-am văzut părăsind un bărbat au făcut-o cu o demnitate aproape ritualică. Când o femeie se ridică şi pleacă dintr-o relaţie, în jurul ei se face o vreme tăcere. E ca şi cum n-ar mai înceta barbatii să ne minuneze, din nou şi din nou şi din nou, că o fiinţă înzestrată cu atâta răbdare şi fineţe poate tăia nodul gordian dintr-o dată, cu hotărâre şi cu sânge rece.
Când suferă într-o relaţie de cuplu, femeia e asemenea dragostei din Epistola către Corinteni:
“toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.
Dar, ca şi dragostea, ea “nu cade niciodată”. Sau aproape niciodată. Când ajunge la capătul răbdării, când o ultimă picătură umple paharul, revolta ei e spectaculoasă. Şi e aşa pentru că, de cele mai multe ori, se revoltă în cunoştinţă de cauză. Nu bănuie, ci ştie că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi mers în acea relaţie. Pentru că ea, cel puţin, i-a dat toate şansele. În această certitudine îşi găseşte şi tăria şi hotărârea şi sângele rece.
În urma ei rămân un bărbat încă năucit de ce i s-a-ntâmplat şi un număr de privitori impresionaţi de ceea ce au văzut. Dar ea nu mai vede lucrurile astea, pentru că, după ce-a spus ce-a avut de spus, rareori mai priveşte în urmă.
Alt lucru extraordinar este că, în vreme ce barbatii abia anticipeaza suferinţa care va urma, femeile trăiesc această suferinţă în chiar clipa în care pun punct. Pentru un bărbat, despărţirea este, nu de puţine ori, energizantă, pentru că ne pansează orgoliul sau ne potoleşte setea de schimbare. Pentru femei, este depresogenă. Fie că sunt părăsite, fie că părăsesc, ele resimt despărţirea ca pe o violenţă. Şi este cu atât mai impresionant să le vezi găsindu-şi puterile de a trece peste această auto-mutilare în numele binelui propriu pe termen lung.
Am cunoscut femei devastate fizic, social şi psihic de încetarea unei relaţii, femei care şi-au întors o vreme viaţa cu susu-n jos, care s-au pedepsit practicând auto-abuzul sau abstinenţa, care au întors spatele lumii sau care şi-au trimis destinul în recreaţie. Dar cele mai multe s-au reîmpăcat după o vreme cu ele însele, şi, după ce au închis uşile şi ferestrele deschise spre hău, şi-au văzut de viaţă.
Bărbaţii trebuie să se lupte cu o educaţie care interzice tristeţea (“un bărbat adevărat nu plânge niciodată”), aşa că cei mai mulţi sunt condamnaţi la o suferinţă cu intermitenţe, rareori la fel de intensă ca a femeilor, dar care nu se mai termină niciodată.
Un bărbat adevărat se poate trezi că suspină la nunta unei foste chiar şi când e la braţ cu iubirea vieţii lui (“uite ce-am pierdut…”) sau îşi poate întrerupe lamentaţia după cea mai frumoasă femeie din lume, care tocmai l-a părăsit, ca să-i facă avansuri primei necunoscute (“nu se ştie niciodată…”). În vremea asta, femeile isi vad de ale lor. Şi merg mai departe.
:: Elle, februarie 2009
Când suferă într-o relaţie de cuplu, femeia e asemenea dragostei din Epistola către Corinteni:
“toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.
Dar, ca şi dragostea, ea “nu cade niciodată”. Sau aproape niciodată. Când ajunge la capătul răbdării, când o ultimă picătură umple paharul, revolta ei e spectaculoasă. Şi e aşa pentru că, de cele mai multe ori, se revoltă în cunoştinţă de cauză. Nu bănuie, ci ştie că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi mers în acea relaţie. Pentru că ea, cel puţin, i-a dat toate şansele. În această certitudine îşi găseşte şi tăria şi hotărârea şi sângele rece.
În urma ei rămân un bărbat încă năucit de ce i s-a-ntâmplat şi un număr de privitori impresionaţi de ceea ce au văzut. Dar ea nu mai vede lucrurile astea, pentru că, după ce-a spus ce-a avut de spus, rareori mai priveşte în urmă.
Alt lucru extraordinar este că, în vreme ce barbatii abia anticipeaza suferinţa care va urma, femeile trăiesc această suferinţă în chiar clipa în care pun punct. Pentru un bărbat, despărţirea este, nu de puţine ori, energizantă, pentru că ne pansează orgoliul sau ne potoleşte setea de schimbare. Pentru femei, este depresogenă. Fie că sunt părăsite, fie că părăsesc, ele resimt despărţirea ca pe o violenţă. Şi este cu atât mai impresionant să le vezi găsindu-şi puterile de a trece peste această auto-mutilare în numele binelui propriu pe termen lung.
Am cunoscut femei devastate fizic, social şi psihic de încetarea unei relaţii, femei care şi-au întors o vreme viaţa cu susu-n jos, care s-au pedepsit practicând auto-abuzul sau abstinenţa, care au întors spatele lumii sau care şi-au trimis destinul în recreaţie. Dar cele mai multe s-au reîmpăcat după o vreme cu ele însele, şi, după ce au închis uşile şi ferestrele deschise spre hău, şi-au văzut de viaţă.
Bărbaţii trebuie să se lupte cu o educaţie care interzice tristeţea (“un bărbat adevărat nu plânge niciodată”), aşa că cei mai mulţi sunt condamnaţi la o suferinţă cu intermitenţe, rareori la fel de intensă ca a femeilor, dar care nu se mai termină niciodată.
Un bărbat adevărat se poate trezi că suspină la nunta unei foste chiar şi când e la braţ cu iubirea vieţii lui (“uite ce-am pierdut…”) sau îşi poate întrerupe lamentaţia după cea mai frumoasă femeie din lume, care tocmai l-a părăsit, ca să-i facă avansuri primei necunoscute (“nu se ştie niciodată…”). În vremea asta, femeile isi vad de ale lor. Şi merg mai departe.
:: Elle, februarie 2009
Un comentariu:
foarte frumoasa povestea:x
Trimiteți un comentariu